Poeziile Mele - Nelu Preda

De ce mă tem?...mă tem de bătrânețe Dar nu în trup, în suflet și simțiri... De insomnii ce nu-s în tinerețe, Și de trăirea doar din amintiri. De ce mă tem?...mă tem de neuitarea, Acelor clipe ce-au produs în cuget, Dureri mai mari decât e însuși marea, Și rătăcit a pașilor mei umblet. De ce mă tem?...mă tem de boala lungă, De suferința ce-aș putea s-o am Căci cursul vieții sigur poa-s-ajungă, Precum căderea frunzei de pe ram. De ce mă   tem?...de moarte, nu în sine, Ci de cuprinsul veșniciei sale – Aș vrea să mor în somn, ar fi mai bine, Și n-aș simți plecarea pe-astă cale. Dar ce mai mare teamă, este-aceea, Că n-aș lăsa nimic în urma mea – Un stih   notabil care-ar fi și cheia Spre nemurirea ce-i atât de grea.

O dragoste adevărată-i când tu iubești și ești iubit – Nu simți pământul sub picioare, plutești spre-naltul infinit, Renaște sufletul din tine, resimți doar iz de primăvară – Ușor la trup, vibrează totul, ești liber pentru-ntâia oară. O dragoste adevărată-i, izvor de vers curgând ușor, O viață binecuvântată, în care ai în toate spor, Căci ce-i mai dulce și mai spornic decât iubirea-nălțătoare, Care-i mai mult decât o hrană, face-ncercările ușoare. O dragoste adevărată-i sublimul negândit atins, E firmamentul unde-s stele de sentimente ce-au cuprins Tot ce înseamnă armonie, atât în trup cât și-n simțire, Tot ce clădește, uită, iartă și tot ce-i drum spre nemurire. O dragoste adevărată, de o găsești tu s-o cultivi, S-o aperi cu devoțiune de toți cei răi și invazivi – Ca pe o floare delicată, tu cu lumină s-o hrănești, Căci dragostea adevărată, o dată-n viață o-ntâlnești!

Într-o zi s-au întâlnit, el și ea din întâmplare – Ea, de douăzeci de ani, el, cu patrușcinci mai mare. El cu vilă și un S.U.V., pensie-ndestulătoare, Ea cu foamea în stomac și cu forme-mbietoare. Ea cu farmec, vino-ncoace, el burtos și cu chelie, Nu știu cum s-au ”adunat” și-au pus-o de-o ”pirostrie”. Toată lumea s-a crucit – el bătrân și ea o jună, Cum să stea ei împreună mai mult de o săptămână?! Răsfățând-o-n toate cele, cardul s-a golit ușor, Și din pensie în pensie, banii dispăreau în zbor. Nopțile ce să mai spun, devenir-o schingiuire Pentru dalbul amorez, puțintel mai slab din fire. Ea focoasă, el plăpând, respirând cu greutate, Într-o lună a-nceput s-aibă tare-n sănătate. A-nțeles într-un târziu ce greșeală a făcut, Însă nu vroia s-o piardă, de-aia i-a satisfăcut Orice boare de dorință și-a ajuns falit, bolnav, Iar de-aprope-o săptămână zace-n patul cel jilav. Iubițica e cu altul, tânăr, mândru, ’ nalt, fălos, Iar moșneagul ce-i...

Atâția îngeri sunt și pe pământ, Nu doar în cer, dar trec neluați în seamă, Ne dau și nouă spirit și avânt Și luare-aminte la cuvântul ”mamă”! Căci mamele sunt îngerii de-aici Ne dau și viață, ne cresc, ne veghează, Simt sufletul, vreo boală, parcă zici Că-n ele somn nu-ncape, doar vibrează De grija pentru noi, copiii lor, Iar noi, ce facem – creștem și plecăm În lumea largă, iar pe dumnealor, Din când în când dacă le vizităm! Dar ele rabdă dorul, lipsa noastră, Cu-atâta stoicism căci numai dragul, Le ține-n viață, viața aspră, Și-așteaptă-ntr-un târziu să trecem pragul, La casa lor umilă, ancestrală, În care sunt stinghere când sosim – Ar vrea-o de ar fi monumentală, Să stăm mai mult în ea, să huzurim! Însă, grăbiți cu viața ce destramă, Curând le părăsim și-ntr-un târziu Aflăm că îngerul ce ne-a fost mamă Ne-așteaptă liniștit într-un sicriu. Realizăm atunci cu-amărăciune, Că n-am vorbit cu ea cât am fi vrut, Dar e târ...

Îmi ești balsam pe sufletul rănit,   Iubirea mea, ce-ai apărut în cale, Tu rănile, cum știi mi-ai oblojit – M-au vindecat doar zâmbetele tale, Iubirea noastră e atât de pură, Cum n-a mai fost și n-o să fie alta – Îmi ești cum este rugul pentru mură, Sau ce însemnă pentru nufăr, balta. Te-am întâlnit când nici nu mai speram Să întâlnesc iubirea   așteptată, Ești pentru mine, teiul pentru ram, Sunt sigur, nu ne-om despărți vreodată. Și dacă-a fost să îmi pătrunzi în viață, Voi face tot ce pot să te păstrez – Știu, totu-atârnă de un fir de ață, Dar eu fac totul să-l consolidez – Doar împreună răsuci-vom firul, Din ață va ajunge un odgon, Pe față ne va mângâia zefirul – Vom fi un cuplu la un milion!

Dragostea azi am găsit-o, în inima ta – Am descoperit iubirea, în sufletul îți sta. Sunt alt om, acum viața pot să o trăiesc, Liniștit, știind că am, pe cine să iubesc! Ca o floare înflorită, farmecu-i firesc Mă cuprinde, mă vrăjește, parcă amețesc – Dragostea adevărată, chipu-ți feciorelnic, Îmi aduc o fericire – parcă-i îndoielnic, Prea frumos apare totul, dar e-adevărat, Ne iubim nemăsurat și   iată s-a-ntâmplat – Ne-am găsit unul pe altul, ne-am îndrăgostit, Ca noi doi pe-această lume, nimeni n-a iubit! Jumătăți pentru întregul ce-i desăvârșit, Tu ca mine, eu ca tine, n-am mai întâlnit! Dragostea adevărată astăzi o trăim – De mai sunt și alți-n lume, noi îi fericim!

Recunoștința-i floare foarte rară, Când o primești, tu să o prețuiești Căci binele ce-l faci o să apară, Precum viteazul cărții de povești Cu forțe întreite de izbândă, Pe Zmeul rău punându-l în genunchi – Recunoștința merită dobândă, Și merită cântată din rărunchi! Ce-i mai frumos și bun pe lumea asta, Când stânga n-a știut ce face dreapta, Iar binele făcut i-atât și basta, Fără tam-tam, fără a adăsta Și făr-a aștepta ceva în schimb, Recunoștința chiar de e târzie, E ca un corolar și ca un nimb – Din somnul greu te-aduce la trezie! Deci, faceți bine făr ’ de ezitare Și făr-a   trâmbița în patru zări, Recunoștința floare rară-apare Când nu visezi, cu-alese desfătări!

Dimineața, simt că viața îmi pulsează-alert în vene, Liniștit mă duc și piața o parcurg hai-hui, alene – Cumpăr fructe și legume, tot ce e mai bun, gustos Și sunt pus numai pe glume, c-așa-s eu năbădăios! Savurez din plin cafeaua c-o țigară canceroasă, Și fiindcă-i făcui safteaua, precupeața nu mă lasă, Și îmi dă ca bonus încă un mănunchi de pătrunjel – Cu voința ei de stâncă...dar eu ce să fac cu el?! Îl pun liniștit în traistă, și-mi continui lent plimbarea, Doamne tu cu-această castă, ai umplut piața și zarea! Toți vând în această țară, prea puțini mai și produc – Cum scăpăm de-această tară?...cum scăpăm de-acest bucluc?! Dacă zorii dimineții ar aduce-acum un Sfânt, Să conducă cursul vieții și-astă țară pe Pământ, Să adune paraziții, hoții, zbirii, speculanții, Toți corupții și bandiții, toți călăii ăstei nații, Aș simți că dimineața e o binecuvântare, Noi am savura viața, de la mic și pân ’ la mare, Piața-ar fi mereu bogată în țăran...

Iubito, astăzi vom dansa, un dans păgân, cum n-a mai fost vreunul, Ușor noi ne vom balansa, și-am să îngân, poeme delicate ca nebunul... De dragul tău voi scrie tot ce simt, iubirea care e nemăsurată, Și-n gândul meu acuma eu resimt, tot ceea ce n-am spus în altă dată! Și vom dansa lasciv, pe muzică alene, cu corpurile unduind discret, Fără s-avem motiv, noi ne vom teme, că sufletul cumva, ar fi inert Și nu va recepta trăirea vie, a muzicii baroce, din clavecin cântată, Iar tot aleanul ce-o să vie, ne va vibra în voce, iubirea cea adevărată. Iar dansul nostru de-azi iubito, veșnic ne-o fi în amintire viu, aprins, Precum iubire-am reunit-o și-atâtea grele-obstacole a-nvins... Dar dansu-acesta-i memorabil, e unic cum n-a fost și n-o să fie, Căci azi destinul e cu noi amabil și muzica e pentru suflet alifie!

Iubita mea-i tare focoasă, însă de-a pururea geloasă, M-ar vrea al ei, numai în casă, de dau binețe-a sa angoasă, Se manifestă violentă, cu-njurături – tare-i prezentă Pe la capitolul scursuri, când ea devine eminentă... Ce să-i mai fac?! E persistentă, afirmă dragostea-i măreață, Cu-njurături, parcă-i dementă, în zori de zi, de dimineață! Decât asemenea iubire, sincer, prefer o despărțire, Decentă, fără păruire, deci draga mea, îți dau de știre, Că te blochez pe Skype, Facebook, căci n-am menirea să educ, Al tău impuls de eunuc, geloasă, și pe-un pui de cuc, În mână dacă-l iau și mângâi, ai fost tu dragostea din-ntâi, Dar, îmi ajunge, serios, complexul tău de om gelos, Și nu-mi mai trebuie iubirea, ce știe numai mărginirea, Și îngrădirea, și furia!...Ajunge, asta-i   poezia!

Mă plimb în zori de dimineață, când soarele n-a răsărit, Iar lumea-ncepe-a prinde viață, și somnu-i dulce de dormit. Privighetori își cântă trilul, fantastic – parcă-i recviem, Le-admir cu prisosință stilul – scheaună câinii, încă ghem. Îmi sorb cafeaua c-o țigară, ce poate fi mai delicios? Scrâșnește un marfar în gară, apatic însă zgomotos, Iar eu continui melancolic, plimbarea lentă, cu folos Și pentru corp, care empiric respiră izul fabulos De muguri verzi, dar și de flori care abia au înflorit, Și pentru spirit, ce fiori resimte-n aerul vrăjit. De-aceea zorii, pentru mine, sunt dezirabili și plăcuți, Mă plimb și-mi e atât de bine – nu-i necesar să mă saluți!

Fu iarna ca o primăvară, iar primăvara-i ca o iarnă, Cu viscol aprig pe afară, zăpada care să se cearnă Și în troiene spulberate acoperă toți ghioceii, Iar chiciurile înghețate, sclipesc pe pomi ca peruzeii. Te-am așteptat cu nerăbdare, să vii cu flori și cer albastru, Însă miroase a trădare ninsoarea ta de alabastru – Ne lași ai iernii pe vecie, sau doar ne sperii cu zăpadă?... Cu gheața - sticlă și lucie, cine mai poate să mai creadă Că va veni iară căldura, și colțul ierbii s-o ivi, Și va renaște ea, natura, iar toate se vor potrivi Cu calendarul și măsura ce vremurile o dictează, Însă tot așteptăm răsura, dar primăvara o bruiază. Hai primăvară, fii normală, suntem sătui de-anomalii, Nu ne mai adânci în boală, topește țurțurii zurlii – Șunt nefirești ca și troienii de nea în valuri pe alei, E martie, ce mama măsii, nu ne mai chinui cu ei!

Era o biliotecară, mult în viața ei citise, Dar se pare că precară, mintea nu îi reținuse Prea mult din a poeziei, artă-a scrierii curate – Încercările duduei, fiind în rime scăpătate, Fără ritm și cu măsura, cum dă Dumnezeu să fie, Ca plimbarea cu trăsura - ce mare filozofie?! Se credea nedreptățită, sau mai rău, invidiată, De confrații ce-i irită, și-i arată calea dreaptă! Aproape juma ’ de an, i-am dres capodoperele, Tot nădăjduind în van, că va învăța din ele; După ce le-aduc la stadiul de vers clasic și curat, Dumneaei, în loc de studiu, le expune la mezat – Se fălește-n van cu ele, ca și când le-ar fi produs, La origini fiind tembele, n-ar mai fi nimic de spus. I-am propus colaborarea – cu tematica să fie, Iar eu cu elaborarea, ca s-arate-a poezie. Să le semnăm împreună – altfel, lucru   generos – Dar cucoana se-mpăună zicând pe-un ton firoscos: Au mai încercat și alții să profite – c-am talent – Tu vrei să îmi furi ”talanți...

O noapte vreau, măcar o noapte, aș vrea cu tine să petrec, O noapte lungă printre șoapte, cu-mbrățișări să mă întrec În a-ți cuprinde mijlocelul, subțire - aproape ți l-aș frânge, Și-n a-ți culege din sorbire și lacrima care îți plânge De bucurie și aleanul din dragostea împărtășită, Chiar dacă el vicleanul – moș Ene, ne mai dă ispită, Nu vom închide ochii-n noapte, sublimul ne va contopi Vor fi doar gemete și șoapte, și dragostea ne va topi În creuzetul de simțire și sentimente ce ne leagă, O noapte vreau, măcar o noapte, și-apoi ce-o fi să se aleagă – Dar după asta eu sunt sigur că viața-ntreagă-o vom petrece, Ca unul – de-asta te asigur, dar eu te voi iubi cât zece!

Te voi iubi cum mă iubești, te voi iubi atât de mult, Tu sufletul îmi stăpânești, iar inima mi-e un tumult. Te voi iubi ca valul plaja, te voi iubi cum n-am iubit, Privirea ta produce vraja și ea mă face fericit! Te voi iubi intens, cu-ardoare, căci meriți tot ce e mai bun, Iubirea ta e-atât de mare, iar eu te-ador ca un nebun – Te voi iubi cu-nfrigurare, cu gingășie, dor, extazul Și-apoi în orice-mprejurare, eu voi pulsa, dacă e cazul! Te voi iubi a mea iubită, te voi iubi intens și blând, Și te voi face fericită, soția mea vei fi curând – Te voi iubi în nemurire, prin versul ce-ți închin acum, Fi-mi muză, e a ta menire și vom parcurge-același drum!

Azi nu mă vizitează muza, e cam ciufută precum văd, Îmi simt un pic umflată buza și scriu, dar nu prea întrevăd Să iasă un poem mai fercheș, poate va fi o poezică – Dacă-aș putea să-i dau peșcheș, la muza asta!...(mă oftică!) Și scriu și șterg și iară scriu, nemulțumirea mă cuprinde, Poemul iese cam sanchiu, iar eu și tocul mi l-aș vinde Pentru a scrie detașat și cu un pic de tâlc și haz, Căci de poem m-am atașat, iar să îl ștreg mi-ar fi necaz! Acum ce-o fi, și-o fi să fie, cu muză sau în lipsa ei, Am încropit azi pe hârtie, aceste rânduri – de le vrei A le citi, tu cititor, să nu mă judeci mult prea dur, Căci pot să scriu și mai cu spor, dacă primesc ”un șut în ...ur!”

Iubirea îmi dă aripi, să zbor chiar și spre stele, Precum o libelulă cu aripi diafane – În suflet simt arsura privirii dragei mele, Iar gândurile toate devin subit profane În tot ce-nseamnă frica, sau orice neputință; Iubirea-nnobilează, și cugetul și fapta, Orice devine astfel, ușor și cu putință – Mai iute și mai lesne îți va părea și treapta Ce-o urci spre fericire, dar cere și efort, Iubirea-i panaceul, e catalizatorul – E tot ce motivează în viață și suport, Cu ea alături sigur frumos ți-e viitorul! Iubirea-i fericire, balsamul pentru suflet, Și cine n-o cunoaște e cel mai oropsit, Măcar o dată-n viață, tu fii al ei poet, Trăiește-o și vibrează și fi-vei molipsit De dragostea de viață, candoarea juvenilă, Curaj și hotărâre în tot ce-nfăptuiești – Curată-ți va fi viața, gândirea mai subtilă, Pe   cea iubită ție,   cu drag o cucerești! De-aceea prețuiește iubirea-n astă viață, Căci nu mai ai vreuna în care să iubești,...

Când vezi că toți te vor înfrânt și vorba îți răstălmăcesc, În groapă ei ți-ar face vânt, nu te mira, e omenesc – Nimicnicia-i omenească, la fel ca ea-i și răutatea, De ele, Domnul te ferească, pe tine și pe ea, cetatea, Căci răii stau mereu la pândă și umblă-n haite aliați, La răutate cer dobândă și sunt de sânge ahtiați; Tu, doar privește-i cu răbdare și ocolește drumul lor, Căci nu-i vreun folos mai mare, decât să nu faci jocul lor! Mai bine-i în însingurare, decât cu lupii înfrățit, Cu cât răbdarea ta-i mai mare, cu-atât vei fi mai fericit Când o să faci bilanțul vieții, iar binele-ți va prevala, Tu OM vei fi în ciuda ”pieții” și sensul i-l vei etala!

Am încetat să mai alerg după iubirea ideală – E un nonsens s-o tot visez, căci nu există nicăieri ; E mult mai bine să trăiești cu partea ei cvasicarnală, Și ancorat în realitate – dacă faci altfel, poți să pieri! Am încetat să mai aștept bunăvoință de la lume, Când viața-mi pune un obstacol și-ar trebui un ajutor – Mai înțelept, eu ”chem nevoia”, doar ea necazul să-și asume, Și mă învață cum să scap, și cum să-mi fiu folositor. Am încetat să mai condamn pe alții pentru-a mea ursită, Pentru necazuri și eșecuri ce mi le-asum cu stoicism – E prea devreme sau târziu, să spun că nu mi-e fericită Viața, și nici poezia ce mă reflectă cu cinism. Am încetat să mai descopăr, în papură vreun nod absent, Căci, cum măsori ți se măsoară și bine faci, bine găsești – Nu agreez neomenia nici ”lipsa” omului prezent, De ai curaj și demnitate, în viață sigur izbândești! Am încetat să mai pierd vremea cu mici nimicuri inutile, E semn de-nțelepciune oare, sau doa...