Poeziile Mele - Nelu Preda

Înger ești, sau demon poate? – Sufletul mi-ai subjugat, Mințile nu-mi mai sunt toate, Liniștea mi-ai alungat. Când ți-am întâlnit privirea, Inima mi-a tresăltat – Nu mai uit că potrivirea Întâlnirii mi-a lăsat Gustul dulce, dar și-amar; Aș dori-o repetată, Dar n-am îndrăznit măcar A-ntreba de ești tentată. Te visez de-atunci întruna, Nopțile îmi stăpânești, Înger, demon? – mi-e totuna, Totul e să mă iubești!

De carton e bogăția azi în Țara Românească – Munca este temelia, visul să ți-l împlinească; De privești jur împrejur, vezi doar hoți și parveniți - Tu fii harnic, ține-ți drumul, nu-ncerca să îi imiți! Fii cinstit, plătește-ți traiul cu efortul muncii tale, N-aștepta pomeni și daruri care ți-ar ieși în cale Ca răsplată pentru cinstea ce ți-ai scoate la mezat, Dar dacă ești demn, cu mită nimeni nu a cutezat Să-ți mânjească demnitatea, să-ți știrbească viitorul, Tu fii harnic, ține-ți munca, ține-ți casa și ogorul, Iar când noaptea se așează și te culci în patul tău, Dormi ca pruncul, fără grijă, nu cu teamă, ca cel rău!

Cad triste ploi pe urbea înghețată, Perdele fumurii de ceață fină Se cern prin ploaia sincopată, Iar norii-nghit a soarelui lumină. E totul mohorât și-n suflet doare, Tristețea e adâncă și amară – Doar poezia-mi dă o alinare, Scriu la birou – nu pot ieși afară, Iar toată săptămâna plouă rece, De parcă cerul e-întristat Și plânge, fără ca  să sece, Dar n-am ce face, doar constat, Și mă cufund în vis și poezie, Colind ținuturi tropicale, Dau liber frâu la fantezie, Să scap ușor de ploile letale!

O stăncuță cam zburlită, Și la minte zăpăcită, A clocit gândul valid Să se-nscrie-ntr-un partid. Și-a avut mare succes – Croncănea în toate, des; Ea pe toate le știa Chiar dacă le bâjbâia. Că-n al orbilor palat, Chiorul este împărat, Și-a ajuns sub jurământ Ministru la-nvățământ. Cum avea și ceva carte, A-nceput schimbări în toate: Nu vreau profesionale, Nici licee industriale! Nici programa nu e bună – Facem alta într-o lună! Manuale-alternative – Cele vechi sunt cognitive! Într-o lună-a bulversat Tot sistemul bun de stat, Iar sărmanii școlărei, Cintezoi și câțiva miei Care n-au urmat liceul, Pasc pe margini eleșteul – Sunt șomeri, dar absolvenți ; Pot ajunge delincvenți! Și tot sub al ei mandat, Doctorate-au comandat Alte stăncuțe din stat, Și le-au luat prin plagiat. Astăzi țara este plină De mulți doctori de duzină – Ca stăncuța croncănesc, Dar munca o ocolesc. Morala: Nu-i da prostului ...

Sunt munți înalți, însă iubirea ’ i-ntrece-n piscurile sale, E marea-adâncă dar iubirea e mai adâncă-n profunzimi – Sunt drumuri lungi însă nici unul nu-i poate sta vreodată-n cale, Țâșnește chiar de-i îngropată în nesfârșite adâncimi.   Iubirea-i corolarul vieții, sublimul rost de-a exista Este balsamul suferinței, ea ne alină inima – Îndrăgostiții simt c-au aripi, în față nu le poate sta Nici sărăcia, nici puterea, nu reușește-ai dezarma. Iubirea pentru-aproape este, un alt motiv de fericire, N-ai dușmănii, n-ai apăsare, și nici motive de război, Suflet ușor și o chemare de-a fi lângă Dumnezeire, Iar inima-ți tresaltă vesel când ajuți semeni în nevoi. Căci la-nceput a fost Cuvântul, ce cu iubire a zidit, Iar noi, urmași, pe tot Pământul, pios, cu zel, l-am ascultat – Iubirea este clăditoare în tot ce-i viu și-nsuflețit, La ”chip cioplit” și ”sfinte moaște”, noi nicăieri nu ne-am rugat!

Au înflorit iar crizanteme în toamna rece brumărie, Mi-aduce-aminte de-anotimpul în care noi ne-am cunoscut – Erai mlădie și frumoasă, tu doamna mea cu pălărie, Sunt ani și ani de-atunci dar iată că astăzi iară ne-am văzut. Frumoasă-a fost iubirea noastră, ca o fantasmă a trecut, Precum o crizantemă-n glastră ea s-a topit și a-ncetat – Acum te văd și mă privești de parcă-aș fi necunoscut, Ori între între noi nici o iubire, sau altceva n-a existat. Precum o crizantemă, rece, tu ai ajuns să-mi fii acum, Mă-ntreb ce s-a-ntâmplat cu tine, cu al tău suflet luminos – E-atâta timp de când viața ne-a refuzat același drum, Și-n amintirea tinereții, ți-aduc acest buchet prinos – Sunt crizanteme minunate, la fel cu cele ce-ți plăceau, Nostalgice după căldura ce le-a ținut acum în viață, Nostalgic sunt și eu căci viața, m-a pus atunci subit să beau Din cupa-amară-a despărțirii, și ajunsesem o paiață. Dar viața are cursul ei, ne ia, dar ne și dă în schimb ;...

Ești visul vieții mele, aievea împlinit, Ești tot ce-n lumea asta mă face fericit – N-aș mai putea să caut un plus de fericire Decât să-mpărtășești cu mine-acea iubire Clocotitor-ardentă, ce sufletu-mi consumă, Și schimbă fără voie a inimii cutumă, Ce-obișnuia să guste melancolia lunii În nopțile de vară, – azi suntem ca nebunii Prinși în drăgălășenii, cine mai vede luna, Când trupurile noastre din două devin una?!... Când mă săruți cu patos și mă îmbeți de tot De-al simțurilor clocot în care simt că-înot? Ești muza, ești iubita, și partenera mea, Și-aceste versuri ție ți le voi dedica – Știu, nu-i destul, pe-un soclu tu meriți a te pune, Dar poate-n nemurire vei fi când se vor spune!

Din daci noi fost-am plămădiți, De veacuri mult prea asupriți – Dar vitejește am luptat, Și glia ne-am eliberat. Dar vremuri grele au venit, Iar trădătorii s-au tocmit Să vândă trupul țării sfânt – Se-torc străbunii în mormânt! Se-ntorc, căci moștenirea lor, Ne-au dat, și-un mândru tricolor Iar noi răbdăm, ca niște fameni Să guverneze peste oameni, Să vândă țara la străini, Pentru o brumă de țechini, Păduri și fabrici și uzine, Sunt astăzi doar niște ruine. Toți tinerii ne pleacă-n lume, Deși-s deștepți și au renume – În țară n-au un loc de muncă, Prăpastia este prea adâncă Între bogații  parveniți, Și omenii de rând cinstiți. Între ciocan și nicovală, Și camăta băncii venală. Din daci suntem, și am răbdat, Neamul ne-a fost mereu trădat, Dar am răzbit și am învins Pe orice-asupritor și ins Ce se credea nemuritor, Stăpân pe țară și popor – A fost, s-a dus, alți-au venit, Au trai cum n-au mai pomenit, D...

Iubito, ochii tăi ca marea Din prima zi m-au fermecat, Căci bunătatea și candoarea Privirilor m-a vindecat – Adâncul lor m-a mângâiat ; În suflet am simțit fiorul, Și-aproape că am încheiat Cu suferința și cu dorul Nelămurite ce le-aveam, Fără să am vreo bănuială – Eu sufeream dar nu știam Privirea ta fenomenală. Acum c-am întâlnit-o știu, Că îmi lipsea exact iubirea, Din ochii tăi de-un azuriu Ce spun că tu îmi ești menirea. Și-n ochii tăi găsesc mereu, Căldură, drag, și alinare – Sunt pentru mine-un panaceu Un vis frumos plin de culoare.

E ziua clar opusul nopții, Iubirea e al urii panaceu, Destinul similarul sorții, Iar Dracul e certat cu Dumnezeu. Destoinicia s-a certat cu lenea, Iar darnicul nu-i frate cu zgârcitul, Albul și negrul nu-s aievea, Apusul nu-i deloc ce-i răsăritul. Cruzimea e dușmanul milei, Rapacitatea generozității, Meritul este opusul pilei, Trădarea-i sfârșitul cetății. Atâtea pe lume există, Opuse ca sens și efect C-ar trebui o lungă listă... Dar cred că voi le știți perfect!

În suflet, toamna lasă urme-adânci, Tristețea  ruginie-a frunzelor căzute, Pe munți, pe dealuri, și pe joase lunci Se răspândesc, de vânt fiind bătute. Afară-i frig, și ceață, și-nnorat, Și stă să plouă ; pentru-a câta oară?! Iubito, doar prezența ta m-a bucurat, Iar inima-ncetat să mă mai doară. În suflet, simt căldura-ți iubitoare, Iar chipul diafan m-a fermecat, Și vocea ta discretă-ncântătore Cu melodia ei m-a vindecat - Durerea ce-o sădise anotimpul M-a părăsit de tot, sunt fericit, Și poate că-mpreună ar fi timpul Să fim un cuplu nou statornicit.

Mai beau și eu din când în când, Dar sunt cuminte ca motanul – Muncesc când se sfârșește anul, Dar nu o să mă schimb curând! Și cheltui bani mulți, cu toptanul, Căci pentru-a sta destul, râzând Mai beau și eu din când în când, Dar sunt cuminte ca motanul! Chiar dacă hainele îmi vând, Alcoolul mi-este temelia – Chiar de-i distrusă căsnicia, Iau halbele frumos, la rând, Mai beau și eu din când în când!

Ai fost actor, și menestrel, Ne-ai bucurat pe toți cu harul De-a ne sădi în inimă un țel, Și-n suflet bucuria, nu amarul. Erai în floarea vieții, manifest, Și dăruiai la public bucuria, Erai știut din vest până în est, Din sud în nord în toată România! Te-ai stins, rămâne un mister, Ce legități are Dumnezeirea De-a luat ce-a fost mai pur la cer, Și ne-a lăsat în loc mâhnirea. La crucea ta noi nu vom plânge, Căci știm că ai ajuns în Rai – Și când acolo vom ajunge Și noi, te vom găsi fiind Crai În ceata îngerilor lider Cântând din liră și chitară, De-aceea Gyuri te consider Cel mai ilustru-n astă țară. Adio acum, tu mergi în Eden, Și lași un gol imens în urmă – Țărâna să îți fie loden, Când cerul geme și se curmă!

Iubito, când privirea ni s-a intersectat, Cred că Dumnezeirea ne-a binecuvântat – Tot răul și mâhnirea s-au risipit subit, Când chipul tău feeric, eu l-am descoperit. Pluteam ușor ca vântul, cu inima bătând, Să îți descopăr casa, să te mai văd curând, Iar tu ca o felină cu mersu-ți grațios, Mergeai ușor ’nainte-mi, iar eu priveam sfios. La jum ătatea străzii, tu te-ai întors subit, Iar eu timid ca mânzul, pe loc am înlemnit – Tu mi-ai zâmbit șăgalnic, cu vocea cristalină M-ai întrebat alene: cunoașteți vreo vecină? Nu v-am văzut în zonă, dar sunteți cunoscut – Și-așa din vorbă-n vorbă, idila a-nceput. Și-acum când trecem strada prin locul potrivit , Îmi spui cu bucurie: ”Aici ne-am întâlnit!” Trecut-au anii-clipe, și toți cu fericire, Alăturea de tine -  fântână de iubire ; Iubita mea știi bine ce mult eu te iubesc, Și numai lângă tine vreau să îmbătrânesc! Și-apoi inevitabil, când moartea ne-o scinda, Acel rămas în viață cu flo...

E toamnă iar, iubito, plouă des, Melancolia astăzi ne cuprinde – Însă e viu prezent același interes, Și dragostea în suflet se întinde. Mi-ai apărut în cale într-o toamnă, Când frunze ruginii cădeau pe-alei ; Erai cum ești și azi distinsă doamnă, Frumoasă, că-i băgai în draci pe zei! Eu te-am văzut, fiorul m-a cuprins, În suflet am simțit privirea-ți vie – Cu șansă, stăruințe, am învins: Azi suntem doi în strânsă armonie. De-aceea toamna este bun prilej, De-aducere aminte-a tinereții – Chiar dacă-i mohorât, cu frunze bej, Nu ne-nconjoară mantia tristeții. Și  încă-o toamnă trece brumărie, Dar ne iubim la fel ca-ntâia oară – Hai să ciocnim un strop de razachie, Privind cum stropii argintii coboară!

Tu taci, iubito, ce-ar mai fi de spus? Eu știu că nu mai am mult de trăit; Se pare c-am ajuns către apus, Iar boala grea acum m-a biruit. Inseparabil dragul ne unește, Mistuitor ca focul în vulcan, Eram precum e apa pentru pește Și ne iubeam mai mult an după an. Tăcerea ta,  iubito, e ca mierea, Ascunde-n ea adâncuri de sublim, Doar ochi-ți scapără și mângâierea Privirii tale-mi spune că trăim O dragoste curată și intensă, Iar timpu-i de acuma limitat; Tăcerea ta îmi dă acum dispensă, Și pot să mor cu sufletu-mpăcat.

S-au îmbrăcat copacii în frunze arămii, Și în podgorii via așteaptă-acum culesul, Porumbul și soroaica se treieră-n câmpii, Iar cei ce au muncit, își află-acum succesul În rodul din hambare, simbol al hărniciei, Căci toamna se adună prinosul de belșug, Sudoarea lor stropită adânc pe brazda gliei Dă rod semănăturii din brazda de sub plug. Trec păsări călătoare spre însorite țări, Căci ploaia rece, deasă, se-așteaptă ca să vină, Cu nori opaci și negri, din zări și până-n zări Și zile mohorâte cam fără de lumină. La școală, clopoțelul a început să sune, E semn toți școlarii au început să-nvețe, În pauze bat mingea, făcând-o să răsune, Și toată energia le-o poți vedea pe fețe. În parcul vechi castanii încep să desfrunzească, Covor de frunze moarte pe-alei s-a așternut – Mă plimb cu jumătatea, și sper să îmi priască Această toamnă blândă cum n-am mai cunoscut!

Iubito, haide astăzi să celebrăm iubirea Ce ne-a unit destinul și ne-a făcut un trup – Alăturea de tine eu mi-am găsit menirea Iar sentimentul unic mă face să erup De parcă-aș fi un june, dar tâmplele-s cărunte Iar sufletul e mare de când te-am cunoscut – Trăim drăgălășenii mai mari sau mai mărunte Doar plictiseala este ceva necunoscut. Să facem o plimbare în parcul tinereții, Să ne revigoreze parfum de trandafir, Mergând desculți prin iarbă în roua dimineții, Ne mângâie obrazul o boare de zefir. Să depănăm cu drag suave amintiri Despre iubirea noastră și tot ce ne-a unit, Să retrăim întregul în trup și în simțiri – Cu fiecare clipă de când ne-am întâlnit. Chiar dacă senectutea ne mai crează piedici, În suflete iubirea este la fel de trează – Și-atuncea când iubirea ai cui să o dedici, Simți inima din piept cum tânără vibrează!

În mine versul caută răspunsul La întrebări ce sunt fundamentale – O coală poate fi tot universul, Sau poate fi doar șir de vorbe goale? O coală așternută de cuvinte, Poate schimba ceva în univers?... Sau poate un poet care se minte Să oglindească adevăru-n vers? În mine zace adevărul și minciuna, Pe amândouă pot să le așez în vers – Și poți să crezi că mie mi-e tot una, Dar tot ce n-am crezut pe loc am șters! Imaginația mă poartă ori și unde Dar ce-i frumos chiar de-i imaginat, În sufletul la cititor pătrunde, Și scriu sperând că e și-apreciat. De-aceea când citiți o poezie, Cu sufletul primiți-o și cu tâlc, S-o înțelegeți, fiindcă cel ce scrie Cu drag cuvintele le-a reunit în pâlc!

Simt o durere surdă, când mă gândesc la tine, Am fost îndrăgostiți – ne-a fost atât de bine Dar îndoiala oarbă s-a născut între noi; Ne-am despărțit și iată, din unul suntem doi. Cum oare fericirea a fost întunecată, De despărțirea noastră, deloc planificată? Ce-a fost frumos, azi iată, e numai amintire ; Nu ș tiu ce nu aș da pe-o clipă de iubire Din partea ta acum, că ești de neatins, Pe-altarul fericirii eu mă declar învins Și simt un gol în suflet cum nu am mai simțit – Iubirea-a fost reală, sau numai m-ai mințit?! Dar nu-i nimic, durerea cum vine o să treacă, Și voi găsi iubirea care pe-a ta s-o-ntreacă – În alte brațe sta-voi, și voi găsi amorul Și fără de durere privi-voi viitorul!